Împăratul muri în ajunul Crăciunului.
Crivăţul bătuse toată ziua şi steagurile negre puse la colţurile palatului îngheţaseră, bucăţi din ele sărind la fiecare rafală de vânt. Pe aleile parcului nu se vedea nici un soldat de pază; dezertaseră pur şi simplu, lăsând uşa corpului de gardă deschisă şi rastelele de arme răvăşite.
Citeşte şi: Aforisme de înţelepţire tardivă. ÎNTRE ISPITĂ ŞI REMUŞCARE
Prin taverne începuse să se vorbească de revoluţie. Cum? Cine? Când? Nu se ştia. Se şuşotea sub aburul vinului fiert. Fără nume, fără adrese, agenţii încă mişunau, atenţi ca de obicei, nebănuind evenimentul de la curte; doar maşina ministrului de interne aştepta la scară ca în fiecare zi; deci, totul era în regulă. Se lucra şi la spânzurătoare, ca în ajunul oricărei sărbători, ocnaşii cântau, indiferenţi la faptul că unul dintre ei avea să se legene în zori, acolo, la capătul frânghiei, în urletele mulţimii înfrigurate. Procurorul îmbrăcat în robă neagră îi va citi sentinţa, mai întâi în latină, apoi în restul limbilor din imperiu, vreo şapte, să fie limpede, pe înţelesul tuturor.
În ghereta de la capătul holului, gardianul şef socotea câte lefuri îi trebuiau să-şi poată plăti ipoteca pe casă; vreo zece la serviciul de noapte, poate treisprezece la cel de zi, cu o condiţie: execuţiile să se rărească, altfel închisoarea rămânea goală înainte de postul mare şi atunci, adio casă, nevastă şi trese de ofiţer.
La subsol, cineva mâzgălise cu cretă pe un perete „REVOLUŢIE”, dovadă clară că hoţii aveau legături cu paznicii, dar ce mai conta ? In astfel de situaţii închisorile sunt ticsite, chiar dacă plutoanele de execuţie asudă la râpa din marginea cimitirului. Cad capete mari, se vântură averi, se fac şi se desfac alianţe, partidele îşi schimbă numele, femeile bărbaţii….
„Istoria se scrie cu trudă şi sânge” îi spuse odată colonelul. Da. Avea dreptate şi un fior de răceală îi furnică spinarea, gândindu-se la ce i s-ar putea întâmpla acum, când suveranul murise, lăsându-şi supuşii în voia soartei.
La amiază, când intrase în post, văzuse spânzurătoarea, cunoştea firea răzbunătoare a împărătesei şi nu se îndoia de faptul că până la înscăunarea prinţului, unii din deţinuţii săi vor face cunoştinţă cu ea, pe când alţii vor ocupa funcţii înalte şi atunci, să te ţii bine, neică !
La masa de seară, în celule, se servi mâncare bună. Bineînţeles, nu din cauza Crăciunului, ci ca măsură de prevedere. Niciodată nu se ştie soarta omului…
Peste drum, la Ministerul Marinei se vedeau lumini aprinse la toate ferestrele. Căleşti şi maşini cu însemnele amiralilor, după culorile fiecărei flote, se rânduiau în faţa clădirii aşteptându-şi stăpânii. Era limpede că ceva se pregătea şi încă de importanţă capitală, altfel trupele de asalt nu s-ar fi postat la intersecţiile din preajmă. Soldaţii primiseră muniţii de război, mitralierele din balcon fură armate, iar odată cu seara, un reflector mătură toată piaţa, din cartierul măcelarilor până la cazarma artileriştilor şi de acolo, în sens invers, la Dealul Ciungului, ultimul punct fortificat al Capitalei, unde în urmă cu jumătate de secol, un soldat îşi retezase braţul drept şi-l dărui suveranului în semn de credinţă. La miezul nopţii, clopotele catedralei,singurele clopote din Imperiu făcute din bronz şi argint bătură, poporul ascultă sfânta liturghie, ca în fiecare an, apoi oamenii se risipiră pe la casele lor. Armata primise doar ordin să vegheze.
Despre moartea suveranului se scrise abia a doua zi. Guvernul avea nevoie de timp. cât mai mult, aşa că, ziarele de dimineaţă părăsiră tipografiile cu puţin înainte de prânz. Comunicatul oficial, destul de ambiguu, anunţa doliu peste imperiu, fără alte precizări. Conform tradiţiei, anarhiştii trebuiau să se abţină de la orice atentat, ceea ce se şi întâmplă. Totuşi o bombă explodă, undeva la periferie, dar şi aceea din cauza focosului prost reglat.
Ziarele interpretară accidentul ca un semn al revoltei, armata interveni, adevărat doar în cartierul respectiv şi împuşcă mai multe sute de persoane. Cadavrele lor însângerate fură lăsate în stradă toată ziua, apoi încărcate în sănii şi plimbate prin tot oraşul, aşa cum ceruse milionarul găzduit la hotelul gării.
Prima zi de Crăciun se stinse odată cu ultimele împuşcături. O noapte apăsătoare împresură oraşul, înăbuşind strigătele santinelelor. Poporul adormi legănat de amăgirea aşteptării. Prin pivniţe şi ganguri se complota. Sub podul calicilor, ca niciodată, vagabonzii se înghesuiau unii în alţii, tăcuţi pe jumătate îngheţaţi, fără să aprindă vreun foc, fără să-şi vâre mâna prin zdrenţele vecinului, în căutarea unei posibile pungi. Simţul lor de fiară hăituită le şoptea: „atenţie” şi asta era de ajuns. Ce altă precizare le mai trebuia şi la ce ar fi folosit ?
Pe neaşteptate viscolul reîncepu. Vântul prinse a bate cu furie, înghesuind sloiuri în bazinul portului.
Prinse în strânsoarea lor, bătrânele nave gemeau din toate încheieturile. Coloşii de gheaţă se ciocneau de blindajul bordurilor, scrâşneau, se desfăceau în felii, se adunau în grămezi cu bubuit de tunet, apoi dispăreau în adâncuri. La mai puţin de o milă distanţă, în parcul din cotul fluviului, animalele din ţarcuri fură cuprinse de spaimă. Lupii urlau, urşii rupeau copacii, leii răgeau izbindu-se cu capetele de pereţii cuştilor. Zarva lor trezi jumătate din oraş şi o companie de infanterie porni chiar în marş, să ajute la mutatul bietelor dobitoace undeva, cât mai departe de port.
„– Opriţi-i! „, strigă milionarul. „Nu vreau să aud de nici o mutare ! Tunurile ! Pricepeţi? Ele sunt singura soluţie. Să le facă harcea-parcea !”
Aghiotantul care îi aduse vestea se înclină respectuos şi părăsi încăperea. Câteva clipe mai târziu se afla deja în stradă, sub şfichiuirea necruţătoare a vântului. Din dosul ferestrei, majordomul îl urmări cu privirea o bucată de vreme şi sincer îl invidie.
„Mai bine la Polul Nord, pradă urşilor, decât la un pas de nebunul ăsta bătrân”, îşi spuse şi scuipă peste balustrada de stejar, drept în fructieră.
La miezul nopţii, tunurile fortului deschiseră focul. Trei salve de reglare, trase cu artileria secundară, răscoliră pământul. Urmă canonada aruncătoarelor de toate calibrele, după care se lăsă liniştea. Milionarul se culcă mulţumit, nu înainte de a porunci să i se aducă o fotografie de la locul acţiunii.
La prima oră a dimineţii, în holul recepţiei, telefonul sună prelung; îl ridică majordomul.
— Da, da, imediat, îngână somnoros şi porni să urce treptele. Ajuns la uşa milionarului ezită o clipă, apoi bătu.
— Intră !
— Domnule, vă caută direcţia studiourilor.
— Bine, fă-mi legătura !
Majordomul se înclină şi părăsi încăperea, lăsând în urma sa uşa crăpată, făcu câţiva paşi, până aproape de prima turnantă a scărilor, de unde holul se vedea în întregime, se opri, şi cu o precizie uimitoare, scuipă prin viziera unei armuri medievale. Zâmbi mulţumit.
— Dobitocule, îţi frâng gâtul dacă nu încetezi ! îi strigă de sus bătrânul „Nu spuneam eu ? Mai bine la pol” filozofă majordomul aprinzându-şi ţigara.
În următoarele două minute stăpânul său se enervă cumplit. Izbea lucrurile prin cameră, dar mai ales, zbiera. Cu siguranţă, cel care îl deranjase era un catâr, sau nu-l cunoştea suficient ! Aşa cum era de aşteptat, convorbirea se încheie brusc. Telefonul zbură prin geam şi ateriza direct în stradă. Bătrânul însă mai zăbovi, până să-şi facă apariţia.
— Gata, plecăm! Fă bagajele şi cheamă excrocii să
vedem, cât vor.
— Prea bine, domnule. Şi, întorcându-se pe călcâie, dispăru. Globul geografic de la parter aproape îi atinse hainele. Nu ! Imposibil ! Tentaţia era prea mare ! Concentrându-se asupra unei minuscule insule din Oceanul Pacific, majordomul îşi ţuguie buzele, trase adânc aer în piept…
— Te omor, cretinule ! Mişcă !
Plata se făcu în chiar clădirea gării. Funcţionarul de la finanţe, un omuleţ rotofei şi îndesat, turuia ca o moară stricată.
— ..3000, morţi. Ştiţi, a trebuit să le dăm şi câteva sticle de vin. Se plângeau de frig în timpul plimbării cu sania. Apoi, vopseaua. Aţi vrut mult sânge, nu ?
— Bine .
— Cinci mii, deţinuţii şi gardienii.
Milionarul strâmbă din nas, însă rotofeiul continuă imperturbabil:
— Să nu uităm spânzurătoarea şi condamnatul căruia i-au degerat două degete în timpul execuţiei. Unde mai pui că a şi răcit. Imaginaţi-vă, trei ore doar în cămaşă, pe aşa frig.
— Bine, fie.
— Închirierea palatului, decorurile, douăzeci de mii, plus alte cinci mii celor costumaţi în trupe de asalt. Uniformele amiralilor şi decoraţiile sunt gratis, dar va trebui restituite muzeului chiar astăzi.
— Nu-i prea mult ?
Ba din contră. Gândiţi-vă la funeralii. Cincizeci de mii bătute pe muchie. Ah, ce vis ! Grandoare, suferinţă, autenticitate. Aşa cum aţi dat dispoziţie.
Lasă, lasă. Vedem noi.
În port s-a filmat noaptea, fără cheltuieli;în schimb, la parcul zoologic nu s-a făcut mare brânză cu trucajele şi a trebuit să ucidem animalele, îmi pare rău…
— Cât ?
— Încă patruzeci de mii.
— Hm !
— Întoarcerea acasă a figuranţilor, transportul decorurilor, evacuarea tehnicii, alte cincizeci de mii.
— Unde se duc ăştia?
— Cum, unde? În Rusia. Doar ei regizează asemenea spectacole peste hotare….
— Da, am uitat..
— Executarea anarhiştilor…
— Ajunge ! Spune totalul şi nu mă plictisi !
— Două sute de mii este bine ?
Funcţionarul de la finanţe făcu ochii mari, vru să spună ceva în semn de mulţumire, dar din gâtlej nu-i ieşi nici un sunet. Suma depăşise cu mult aşteptările sale şi-l năucise de-a binelea.
Fără să-l învrednicească măcar cu o privire, milionarul completă cecul, i-l puse în palmă, apoi urcă în tren. Nu apucă să se instaleze, că se şi repezi la fereastră.
— Acolo ? Ce este acolo ? şi cu mâna indică un punct întunecat pe câmpie.
Citeşte şi: Lecţie de istorie. Europa, pământ românesc
Mai multe capete se întoarseră în direcţia indicată.
— O căprioară. Probabil scăpată din parc, îşi dădu cu părerea un zdrahon îmbrăcat încă în uniformă imperială.
— Cum ? Făcu milionarul congestionat de furie. Tâlharilor ! Eu am plătit animalele ucise şi ele mişună prin spatele gării ?!
— Iertaţi, o mică neglijenţă, bolborosi omul finanţelor şi, apucând puşca din mâna mustăciosului, o duse la ochi şi doborî căprioara…
Când trenul se puse în mişcare, o mulţime pestriţă se înghesui pe cele două peroane. În mijlocul ei, rotofeiul săruta cecul iradiind de bucurie. Unii aruncau flori, alţii agitau braţele şi doar puţini îi observară schimbarea de pe chip când, un scuipat venit de la ultima fereastră a vagonului, îl lovi drept în mijlocul obrazului.
Ioan T. Lazăr