Zilele trecute am sărbătorit 137 de ani de la naşterea maestrului Constantin Brâncuşi, ocazie cu care autorităţilor române le-a venit ideea, cel puţin îndrăzneață, de a repatria osemintele sculptorului şi a le aduce la Hobiţa, locul natal al artistului. Dacă pe tot parcusul vieţii sale, statul român s-ar fi îngrjit de susţinerea atistului şi în România ar fi primit recunoaşterea pe care o merita, poate că am fi considerat aeastă idee îndreptăţită. Dar nu s-a întâmplat aşa. Poate dacă am şti că guvernul român este cu adevărat preocupat de a oferi un omagiu culturii române, printr-un monument respectabil care să amintească de Brâncuşi, poate ar fi o idee frumoasă. Credem că nu este tocmai aşa.
Citeşte şi: Literatura este asasinata
Dincolo de cinismul unei asemenea afaceri care transformă rămăşiţele pământeşti ale uneia dintre cele mai importante figuri ale artei româneşti într-un obiect de atracţie turistică şi care se camuflează sub numele de “omagiu”, există şi o doză crasă de incompetenţă. Locul natal al artistului nu e tocmai una dintre cele mai prospere zone din România şi nu este tocmai un loc în care să-i poţi găzdui pe aceia care vor să aducă cinstire sculptorului român.
Satul Hobiţa (comuna Peştişani) se află în partea de nord-vest a judeţului Gorj, între oraşul Târgul-Jiu şi localitatea Tismana şi este locul unde a copilărit alături de cei cinci fraţi ai săi, într-o sărăcie care l-a impulsionat să studieze şi i-a ridicat motivaţia mai mult decât oricui. A plecat pe jos la Paris, după ce a constatat că prima sa sculptură destinată unui monument public, bustul generalului Carol Davila, nu este destul de satisfăcătoare pentru gusturile unui consiliu care o examina chiar în faţa lui. A refuzat o doua tranşă de bani, care are fi trebuit să-i asigure drumul spre capitala Franţei şi a plecat cu un dezgust profund faţă de atitudinile noastre de popor balcanic. În timp ce Constantin Brâncuşi a reuşit să influenţeze concepţiile despre artă în întreaga lume, aici lucrurile nu s-au schimbat prea mult, iar satul Hobiţa probabil că a rămas exact la fel ca acum mai bine de 100 de ani.
Uitându-ne pe câteva dintre exemplele occidentale despre cum se face omagierea marilor repere culturale, am putea să înţelegem mai uşor ceea ce nu ţine de altceva decât de bunul simţ. Amicului şi rivalului său, Rodin, îi sunt dedicate cele mai impresionante monumente din Paris. Casa memorială a artistului este unul dintre principalele muzee ale Parisului, în vreme ce ceea ce poartă numele de casă a lui Brâncuşi nu este altceva decât un fals, un fals vândut turiştilor ca fiind locul în care a trăit Brâncuşi. Şi totuşi, nu este decât o simplă casă din Hobiţa care a aparţinut unor rude şi care a devenit un fel de afacere. Pentru că adevărata casă a lui Brâncuşi a fost darâmată.
Deşi casa din lemn care găzduieşte „Muzeul memorial Constantin Brâncuşi” nu este autentică, este clasificată ca monument istoric şi a fost montată pe locul actual în 1968. Ceea ce a rămas din adevarata casă în care a locuit Constantin Brâncuşi se găseşte la o distanţă de aproximativ 70 de metri de muzeu şi a devenit coteţ pentru raţe şi porci.
În acelaşi timp, cel care stă alături de Constantin Brâncuşi în multe saloane de expoziţie, exprimându-şi viziunile prin pictură, Pablo Picasso, se odihneşte într-un monument alfat în faţa Castelulului Vauvenargues, tot în Franţa. Pentru unii ar putea părea bizar că mormântul în sine n-a reprezentat niciodată o atracţie turistică, iar până de curând în faţa castelului era o plăcuţă pe care scria „Muzeul este la Paris. Nu insistaţi. Mulţumim”.
Ne întrebăm: am putea noi oare să-i oferim acestui maestru al sculpturii, recunoscut în lumea întreagă, cinstea cuvenită? Şi dacă am putea, de ce n-o facem? De ce n-o facem pur şi simplu? Iniţiativa deshumării lui Brâncuşi din cimitirul parizian şi a reînhumarii lui în cimitirul aflat în paragina din Hobiţa se întemeiază pe o afirmaţie potrivit căreia Brancuşi, aflat pe patul de moarte, ar fi mărturisit preotului: „mor cu inima tristă pentru ca nu ma pot întoarce în ţara mea.” O altă variantă ar fi aceea cum că ar fi spus: „Mor cu sufletul neîmpăcat ca voi putrezi în pământ străin, departe de fiinţa cea mai dragă, mama mea.” Regăsim totuşi o diferenţă de nuanţă.
De menţionat că altădată Brâncuşi mai spunea “V-am lăsat săraci şi proşti, v-am găsit şi mai săraci şi mai proşti!”
Citeşte şi: FOTOREPORTAJ: Fortul 10 Leurdeni
Avem nevoie neapărat de acea bucăţică de materie ce a mai rămas dintr-un simbol ca să îl recunoaştem ca fiind adevărat? Pentru ce această sete de palpabil când ceea ce a lăsat mai preţios marele artist n-a fost nicidecum sculptura, ci ideea din spatele ei? Transportarea asta dintr-o ţară în alta nu pare a fi decât o manifestare sălbatică a posesiunii. A ce? Cu ceva ce considerăm valoare culturală naţională, primitivismul ăsta face un contrast foarte urât.