„După toamna cu glezne-ostenite vine vara

cum după primăvară soseşte iarna eu-însumi

devenind ziditorul unui troian de nea şi scântei

pacificătorul nălucilor răsculate dintre omături”.

 

Citeşte şi: Paradigmele hotului de taceri

 

 

    Aşa tălmăceşte poetul Jenică Drăgan curgerea Timpului, în ceea ce ar fi trebuit să fie „Ştiinţa fără de care nu există nici Început, nici Sfârşit”, ştiinţă ajunsă nu se ştie cum, justificare pentru o stare de vegetare, ceva aflat aproape de  amorţeală, unde – cu multe complicităţi tainice – şi amestecuri de poţiuni pentru acei însinguraţi în rime, care ştiu alhimia virgulei puse între om şi ceruri, poţi să visezi la viaţa veşnică. Este doar un joc subtil de cuvinte, pentru tămăduit sufetele rănite, unul dintre ele fiind şi al lui; dar te poţi hrăni nestingherit cu „Zvonuri”, din care unele ajung şi la noi:

 

„Oricum cărţile vor împietri pe rafturile de lemn

Literele lor zornăind ca zarurile-n cutia de table şi

Gurile statuilor din parcuri vor rosti prin cuvinte

Acide numele pruncilor nenăscuţi din oraşul vecin

Până la cea de-a şaptea stradă de după bariera de fier.”

 

   Jenică Drăgan nu redefineşte noţiunile de căpătâi ale cosmosului sau ale vieţii, pentru a obţine o nouă ordine, nici nu descoperă izvoare tainice, să adape în ele turmele sale imaginare; nu şlefuieşte nici oglinzi vechi, de frică să nu-şi vadă chipul mâncat de rugină. El sapă, undeva în trecutul cunoscut şi universal acceptat, unde ar fi trebuit să mustească seva dătătoare de speranţă, şi când colo, descoperă că nimic din ceea ce ştiam nu mai este ca înainte, ca şi cum starea de lâncezeală, uitare, sau ce-o fi fost, au schimbat titlul substanţelor care alcătuiau lucrurile. Şi uite aşa, din resturile putregăite ale lumii vechi, iese la lumină o lume nouă, cu alte repere morale, afective, emoţionale. Dar, atenţie!, în această apariţie,

 

„Singurul râu care-şi caută izvorul

 este iubirea noastră de mamă

El niciodată nu rătăceşte calea

Cum nici totdeauna-l ajunge îndeajuns”.

 

Citeşte şi: Aforisme de înţelepţire tardivă. ÎNTRE ISPITĂ ŞI REMUŞCARE (II)

 

   Recunoscând mama, pe loc dispar: mirarea care se naşte la orice formă de nou, apoi, răzvrătirea, subiectivismul, patima sau tendinţa de a deforma, spre a manipula, cunoscutul; în final, poetul recunoaşte şi dragostea care gravitează în jurul ei, aşa că putem vorbi despre normalitate, dar nu din cea în care eram obişnuiţi să ne înfruptăm. Nu rămânem flămânzi, fiindcă în „Alhimia virgulei” există alte nevoi, pentru care nu se ţipă, nu se varsă lacrimi şi nici nu vor exista regrete. Şi ele aparţin sufletului rătăcitor, ce-şi spune pentru a respecta o convenţie: Jenică Drăgan.

 

 

 

Ioan T. Lazăr