Cum oraşul îţi înstrăinează trupul de suflet, aşa şi muntele te întrăinează de timp, de istorie, de ispita de a exista într-o agregare cioraniană de minute şi ore obsesiv numărate după mersul autobuzelor, programul televiziunilor, orarul ghişeelor. Dincolo de isme şi capital, descoperim după munţi oameni stând îngropaţi în noi şi chiar dacă gândirea omului, în cazul de faţă, a cititorului, nu este facută să distingă ficţiunea de realitate, în România există un loc în care timpul este liber şi care nu întâmplător s-a numit Fundăţica.
Citeşte şi: FOTOREPORTAJ: Maestrii Aerului la Spectacolul Aviatic International Bucuresti 2012
La Fundăţica, oamenii vor să-i saluţi şi dacă nu-i cunoşti, pentru că rar văd chipuri noi, dar în schimb, îţi zâmbesc şi îţi urează bună ziua. Acolo e diferenţă între a saluta şi a ura bună ziua, acolo oamenii au timp să fie fericiţi.
Natura nu este deloc sălbatică, cine a spus că natura poate să fie sălbatică s-a înşelat, iar pe un petic de iarbă în care vieţuiesc mii de lăcuste, paianjeni şi albine, toate se vor strădui să îţi facă loc şi apoi să facă în aşa fel încât să nu te mai deranjeze.
Citeşte şi: Când latră „Câinele de cărămidă”