„Clinica”, o piesă care „rulează” la Teatrul de Comedie din București (zona Lipscani) încă din anul 2008, atrage și acum zeci de spectatori dornici de un zâmbet larg pe buze, omniprezent în toată sala “Radu Beligan”.
Citeşte şi: Comunişti, securişti şi impotenţe administrative
Acțiunea se desfășoară în interiorul unei clinici pentru persoane cu probleme psihice, oamenii „afectați” având fiecare un motiv bine întemeiat de suferință. Unul nu reușește să moară după 7 tentative de sinucidere, altul nu a prins în cariera sa rolul lui Hamlet, iar unul își dorește cu orice preț libertatea, dorind să scape de procurori.
Cu nume grele în distribuție, așa cum ne-au obișnuit cei de „la Comedie”, „Clinica” este genul de piesă la care râd 3 generații: bunicii, părinții și copiii. Cu un iz de comedie ușoară, spectacolul de Adrian Lustig, regizat de Aurel Palade, are un aer surprinzător de dinamic și emană o puternică energie, deși în distribuție sunt prezenți doar 7 actori:
Odată intrați în sala „Radu Beligan”, veți fi cuprinși de atmosfera unui sanatoriu modern, unde pacienții, care mai de care mai simpatici, vă vor cuceri încă de la prima replică, spumoasă de altfel și plină de umor.
JOCUL DE-A NEBUNII
Prezumţia de sănătate mintală e mai subţire decât prezumţia de nevinovăţie. Sănătoşii nu interesează pe nimeni. În schimb nebunii…
Sănătoşii sunt plicticoşi, nebunii sunt interesanţi.
Sănătoşii sunt nebunii care n-au clacat încă. Nebunii sunt sănătoşii care şi-au pierdut răbdarea.
În România, sunt două milioane de depresivi.
Cel care i-a numărat a înnebunit deja.
Şi totuşi, cu atâţia depresivi la un loc, ungurii ne depăşesc la rata de sinucideri. Dar facem totul ca să-i întrecem. Măcar la asta…
Am ajuns să trăim cu toţii într-o clinică mare şi veselă.
Care ne place la nebunie… Şi care ne dă forţa să ne îmbrăcăm zilnic cămaşa…
Şi atunci, dacă România e clinica mare, de ce n-ar fi Clinica o Românie redusă la scară?
Cu personaje care frizează nebunia ca să poată supravieţui.
Prefaceţi-vă că-i credeţi, o să îndure mai uşor.
Nu, n-aţi greşit teatrul: urmează să vedeţi o comedie.
Pe care un nebun de director, George Mihăiţă, a riscat s-o pună în repertoriu.
Deşi autorul e român, în viaţă şi a mai avut şi nebunia să nu plece din ţară. Alta era situaţia dacă ar fi scris comedia asta la Paris: risc zero, cronici neurastenice.
Chiar, de ce-oi fi scris eu piesa asta?
Ca să fac pe nebunu’, de ce altceva?
Terapie plăcută!
Suntem contemporanii unui societăţi de tip kafkian în care noţiunea de absurd şi-a pierdut sensul…
O lume alienată, debusolată… unde dramele noastre devin banale… comice aş spune, iar această comedie a existenţei noastre se naşte din realitatea curentă în care ne manifestăm.
Ca să traim ne luptăm să fim campioni la sinucidere
Ne chinuim să devenim neajutoraţi.
Suntem pacienţii unei lumi în care posibilii ei lecuitori sunt cel puţin la fel de bolnavi. Se pare ca nu ne rămâne decât să râdem ca nebunii…
Nebunia ca formă de salvare…
Spectacolul îndrăzneşte să ne dezvăluie această lume ce se ascunde sub perdeaua deloc discretă a democraţiei… fie ea şi din România.
Citeşte şi: Actorul e în sală şi spectatorul pe ecran. Interviu cu Mircea Ibadof
Spectacolul durează 1 oră și 50 de minute, fără pauză, iar prețurile biletelor pot fi accesate pe site-ul Teatrului de Comedie din București.
Foto: Teatrul de Comedie