Mircea Ibadof, promotorul conceptului de CINEMA INTERACTIV, a povestit într-un interviu pentru Zig Zag Online cum s-a născut şi a evoluat această idee şi ce presupune de fapt interacţiunea ca nouă direcţie în cadrul cinematografiei. De asemenea, el a vorbit despre ce însemnă să faci un film şi cum se implică Divizia de Film pe care o coordonează, în susţinerea tinerilor care vor să intre în lumea filmului.
 
Cum a venit ideea filmului interactiv ?
 
Mircea Ibadof: Cred că ideea a venit la un moment dat, când eu voiam să fac un film (lung-metraj era în mintea mea atunci) şi m-am gândit cumva ca actorul de pe ecran să iasă pe o uşă şi să intre în cinematograf. Atat ştiam. De acolo, am dezvoltat ideea şi am creat un spectacol în sine. Acum avem şi oameni infiltraţi în public, actorii nu doar intră pe o uşă, fac şi alte chestiuni şi avem oameni din sală care ies pe uşă şi intră pe ecran. Mai departe nu ştiu cum va evolua. Ţinând cont că noi am născocit conceptul ăsta (când spun „noi”, mă refer la Divizia de Film), noi îl şi creştem: descoperim lucruri insolite, îi creăm şi o teorie. E un proces destul de fascinant să vezi cum de la o idee şi de la un concept aşa de vag, totul se materializează.
 
Spune-mi puţin despre Divizia de Film. Este echipa ta?
 
M.I.: Nu aş caracteriza-o aşa. Când eram perioada liceului şi am avut pentru prima dată de gând să urmez un drum în cinematografie, m-am confruntat, în primă fază, cu problema lipsei de comunicare: cui să mă duc să-i zic că mie îmi place filmul? Voiam să formez aşa, un fel de cenaclu al filmului, să adun în acest cenaclu alţi liceeni ca şi mine, pasionaţi de film şi să ne întâlnim pentru dezbateri. Mai târziu, am aflat că întrunirile acestea poartă numele de „cineclub”. Ideea a degenerat total. Şi a degenerat într-un sens bun! În prezent, suntem împărţiţi în departamente artistice şi administrative: departamentele artistice se ocupă de tinerii care vin la noi, îi ghidează pe anumite nişe din cinematografie, cum ar fi regia, scenografia, imaginea, actoria, iar departamentele administrive se ocupă pe partea lor, de mersul cât mai fluid al lucrurilor. Activităţile noastre se concretizează în evenimente interactive şi workshop-uri. Departamentele artistice asta fac – workshopuri, care să pregătească oamenii pentru evenimente şi filmări.
 
De asemenea, vrem să încurajam oamenii implicaţi în Divizie să-şi facă filmele lor, să pornească proiecte personale. Suntem o mică societate şi ne ajutam reciproc să ducem la bun sfârşit un astfel de proiect. Se pot forma echipe în interior, adică cineva de la regie îşi caută doi-trei actori, pe cineva de la imagine să-i filmeze şi îşi fac o echipă, fac un scurt-metraj, iar apoi îl înscriu în festivaluri sau fac ce vor cu el. Plus că-i punem în legătură unii cu alţii, ceea ce-i foarte important pentru că in cinematografie contează la fel de mult ce ştii şi pe cine ştii. Nu poţi să faci film de unul singur!
 
  
Ideea filmului interactiv. Ai mai văzut undeva? În străinătate s-a mai făcut ceva de genul ăsta?
 
M.I.: La vremea respectivă, habar n-aveam dacă s-a mai făcut. Mai târziu, am făcut un experiment: am scris „cinema interactiv” pe Google (aşa am denumit eu conceptul ăsta) să văd dacă mai există aşa ceva (ştii cum e, când ai o idee şi îţi dai seama că mai există aşa ceva, parcă îţi cade cerul în cap) şi am găsit ceva în Germania, un film horror în timpul căruia oamenii din public erau sunaţi de personajele de pe ecran. Persoana respectivă îi dădea indicaţii ce să facă mai departe, dar la ei, sistemul era într-un fel computerizat, adică in funcţie de răspuns, se alegea o alternativă de final. La noi e altceva, la noi e actorul fizic în sală cu tine. E un fel de metisaj între film şi teatru. Atât ştiu, în rest, nu ştiu dacă s-a mai făcut, dar cred că da. Nu cred că sunt eu cel mai răzleţ.
 
Au existat oameni care au încercat să te descurajeze?
 
M.I.: Am întâlnit şi persoane cu o reticente, dar uite, Will Smith spune în filmul „The pursuit of happyness” ceva interesant, zice că: „Oamenii îţi spun că nu poţi face ceva ce nu pot face chiar ei”, deci automat, oamenii când auzeau ce vreau să fac, şi comparând chestia asta cu abilităţile lor, îmi spuneau că nu nu pot să fac, că n-o să reuşesc, dar nu m-a descurajat asta.
 
Ce costuri presupune un astflel de film? Cum vă promovaţi?
 
M.I.: Spre surpinderea ta şi a mea, nu costă nimic, adică au fost mici investiţii din buzunarele membrilor, dar modice: pentru make-up, pentru chestii din astea. Dar se pot face filme cu costuri mici aproape de 0, dacă ai oameni dedicaţi şi capabili să muncească, iar evenimentele le promovăm pe Facebook pentru că gratis şi eficient.
 
Ce planuri de viitor aveţi cu Divizia de Film?
 
M.I.: În viitor, ne vom concentra şi mai mult pe finanţare, vom încerca să acoperim şi partea asta care e acum laconică, dar nu poţi să obţii finaţare fără să ai ceva solid. Deci nu putem sări treptele, să mergem direct să cerem finaţare fără să arătăm că suntem în stare să facem ceva. Predominante în momentul acesta sunt workshopurile, pe asta ne concentrăm.
 
Cât timp ia să faci un film?
 
M.I.: Depinde. Depinde ce oameni ai, cât de complex e scenariul. Pentru filmele pe care le-am făcut a durat foarte puţin: o zi filmarea, o zi montajul. Durează ceva mai mult perioada pregătitoare. O lună mi-a luat să caut un birou, o cameră. Acolo am scris şi scenariu şi am regizat filmul. Al doilea a fost regizat de toată lumea din Divizie, deci a fost un regizor colectiv.
 
Cum e o zi filmare?
 
M.I.: Ai participat până acum la o zi filmare? Dacă participai, nu mai făceai ce faci acum. Adică mergeai şi tu pe direcţia filmului. E magic să faci un film. Uneori e frustrant, uneori e plăcut. E ca viaţa. E un joc.
 
Povesteşte-ne câteva întâmplări de la filmare. Au fost dificultăţi?
 
M.I: Sunt inevitabile. Nu mai ştiu cine zicea: „Nu contează ce ţi se întâmplă, ci cum reacţionezi la ce ţi se întâmplă”. La filmări şi evenimente, se întâmplă diverse lucruri: ia proiectorul, unde e proiectorul, n-avem proiectorul, unde-i proiectorul, unde-i boxa, ia boxa, n-avem boxă, unde-i boxa?!
 
Am avut şi probleme de genul că era holul prea îngust şi n-aveam cum să punem lumina şi a trebuit să stea cineva cu mâinile ridicate pe post de trepied, să ţină lumina. Se văita că nu poate să o ţină, trebuia să ne grăbim, i se incingeau mâinile…
 
Despre ce e vorba în „The life of a clown”, filmul pe care l-aţi proiectat recent?
 
M.I.: E comic şi tragic în acelaşi timp pentru că e un om care are o dramă existenţială acolo. E şi el un om, dar el e forţat să zâmbească şi să dea baloane, cu toate că el poate e trist în ziua aia, poate i-a murit pisica, poate s-a aruncat pisica lui de la balcon şi poate e trist, dar el trebuie să zâmbească… şi mi se pare un substrat psihologic interesant.
 
 
Unde a fost proiectat filmul?
 
M.I.: A fost de două ori proiectat: o dată undeva în Centrul Vechi, la un pub şi o dată la Noaptea Albă a Bibliotecilor, la Biblioteca Metropolitană şi acum nu ştiu, dacă mai apare vreo oportunitate de proiecţie, suntem dispuşi să îl proiectăm.
 
Cum ai reuşit să obţii găzduire la pubul din Centrul Vechi?
 
M.I.: Eram la o şedinţă reprezentanţi din mai multe O.N.G.-uri şi mi-am prezentat în cateva cuvinte proiectul. Acolo am cunoscut patronul acestui local din Centrul Vechi, care a fost foarte deschis şi ne-a găzduit. Ne-a găzduit şi câteva workshopuri, adică i-a plăcut ideea. Şi aşa se intâmplă de obicei: cunoşti pe cineva de nicăieri, care te ajută când nu te aştepti. Nu ştiu cum se intâmplă chestiile astea, dar se intâmplă!
 
 
A fost cineva care să te susţină? Poate cineva din lumea filmului?
 
M.I.: M-a susţinut Centrul de Tineret al Bibliotecii Metropolitane, în sensul că m-au invitat la Pro Cultura (unde am proiectat filmul), să am şi eu acolo o tarabă unde să-mi prezint proiectul. Aia a fost pentru mine lansarea pentru că până atunci era doar o idee şi dacă mi s-a oferit ocazia, am zis „why not?!”.
 
De unde a venit ideea scenariului pentru filmul ‘La servici’ ? Acolo, personajul principal e un angajat care vrea o mărire de salariu. A fost o chestiune personală?
 
M.I.: Eu când vreau să scriu un scenariu n-am o idee precisă în minte cu privire la tot filmul. Am doar aşa, o sclipire. Şi de sclipirea asta, construiesc un fir narativ. Aşa a fost şi aici. Aveam ceva cu un angajat care trebuia să ceară o mărire de salariu, trebuia să fie interactiv şi de aici l-am îmbrăcat cu un fir narativ. Probabil e că ceva personal, probabil o experienţă distorsionată de-a mea.
 
Pentru tine Divizia de Film e ca un fel de loc de muncă din punctul de vedere al timpului?
 
M.I.: Încerc să aloc cât mai echilibrat timpul. Oricum e într-un fel o prioritate Divizia de Film, adică dacă e ceva important de făcut în Divizie, sacrific facultatea şi da, cred că e ca un loc de muncă cu toate că nu-mi place să gândesc aşa. În geneneral munca e percepută ca ceva așa… chinuitor. Eu mă duc la interactivitate, mă duc la pasiune. Cum ar fi să zicem mă duc la pasiune în loc să zicem mă duc la muncă?
 
Îţi dai seama că ar fi alta societatea dacă toţi ar zice aşa.
 
M.I.: Da, bine, mulţi poate nu fac ceea ce le place, poate de asta zic mă duc la muncă cu conotația de corvoadă. Eu mă duc la pasiune. E o muncă pe care o fac cu plăcere. Îmi place să muncesc, cred că sunt workaholic.
 
Cum îți raportezi activitatea la ceea ce s-a făcut până acum în lumea filmului?
 
M.I.: Ce avem noi special faţă de o proiecţie normală de film e că implicăm şi publicul. Adică dacă eşti în public, rişti cumva să devii membru activ. Pe de altă parte, noi suntem deschişi întotdeauna către noi oameni care vor să ni se alăture. Dacă e cineva pasionat de film, suntem dispuşi să-l ajutam, să îl cunoastem, să îl primim in mica noastră societate şi să îl găzduim călduros pentru că nu suntem un grup elitist, ci suntem nişte tineri care învăţăm unul de la altul. Eu consider că nu suntem o şcoală de film şi nici nu vreau să fim o şcoală de film pentru că la noi, informaţia se transmite prin schimb de experienţă, nu prin predare. N-avem pofesori. Omul învaţă din experienţele celuilalt şi din experienţele personale pe care le are alături de noi. Mi se pare cel mai bun sistem de educare.