Am văzut un film, acum aproape un an. Se numea „Portretul luptătorului la tinerețe”.

 

Discuția pe marginea acestui film e foarte lungă și include și o mișcare politico-socială din perioada interbelică, anume mișcarea legionară, care îmi repugnă. Știam cine a fost Ion Gavrilă Ogoranu. Citisem și destule cărți despre istoria recentă, nu eram neprevenit. Un singur lucru m-a izbit la filmul amintit și m-a făcut să mă gândesc multă vreme la el. Acest lucru era replica cea mai des întâlnită pe tot parcursul lui: „Mi-e foame”.

 

Am realizat că nu fusesem niciodată conștient de greutățile îngrozitoare ale vieții de fugar, fie el și haiduc, ascuns în pădure timp de mulți ani. Și mai ales, multe ierni. Apoi am citit o carte extraordinară. Se numește „Muntele mărturisitor” și este un interviu fluviu al unui alt luptător din munți, Gavril Vatamaniuc. Aceleași greutăți incredibile ale supraviețuirii. Pe Ion Gavrilă Ogoranu nu l-am mai apucat în viață. Pe Gavril Vatamaniuc am reușit să-l întâlnesc. Aveam o singură întrebare pentru ei: Cum au putut face alegerea aceasta, a unei astfel de vieți?

 

 

Răspunsul l-am aflat și din film, și din cărți și de la Gavril. Dar îl putem înțelege astăzi? Astăzi, când timpul ne-a îndepărtat foarte mult de vremurile acelea, când ne simțim tentați să spunem „da, așa e, dar lucrurile astea s-au petrecut demult, toți cei implicați sunt oale și ulcele…” Așa că am încercat să modific contextul acelei alegeri astfel încât să devină familiar cu viața pe care o ducem azi și cu valorile pe care le prețuim. Am început să scriu un blog cu acest răspuns ca prim articol. Recitindu-l azi, după jumătate de an, îmi dau seama că este cam prea actual. Articolul se numește „Ce crezi că ești în stare să faci într-o situație limită?„.